fișa 086 / 106 · inv. 2184/2184

Ipolit Strâmbu

1871 – 1934

n. 18 mai 1871, Bratilovu, Mehedinți
d. 31 octombrie 1934, București

pictor, gravor, profesor

Ipolit Strâmbu, Autoportret, ~1920
Autoportret, ~1920 · ulei pe carton, 50,5 × 46,5 cm
MNAR, inv. 2184/2184 · semnat și datat jos, spre mijloc, cu negru: „Strâmbu/1920 (?)”

Tabloul

Ceasul vieții Amurg Semnat și datat cu negru, jos, spre mijloc; anul se citește greu, iar muzeul îl dă ca 1920. Are atunci 48–49 de ani și încă 14 de trăit: e la începutul amurgului vieții. Predă de aproape douăzeci de ani la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde o are elevă, între 1920 și 1924, pe Florența Pretorian. Ne privește drept în ochi.

Viața

Se naște la 18 mai 1871, la Bratilovu, în Mehedinți, cu numele Strâmbulescu, fiu de cioban, într-o familie de țărani fără mijloace — un mediu care, observă critica, „nu producea de obicei pictori”. Între 1889 și 1895 studiază la Școala Națională de Arte Frumoase din București cu George Demetrescu Mirea, de la care îi vin lumina puternică și tușa largă, impastată.

În 1891 îl ajută pe Nicolae Grigorescu la pregătirea expoziției de la Ateneul Român, iar Grigorescu îi devine protector. Tot el îl însoțește pe tânărul Gheorghe Petrașcu la prima vizită la Grigorescu. În 1896 câștigă prin concurs o bursă de cinci ani la München, unde studiază la Academia Regală cu Karl Marr.

Politic / carieră Profesor Predă desenul la Liceul Carol I din Craiova (1895–1896), apoi, din 1901, după concurs, pictura și desenul la Școala Națională de Arte Frumoase din București, timp de 30 de ani. Între elevii lui sunt Ion Theodorescu-Sion și Florența Pretorian. Scrie manuale, între care „Desenul și pictura după natură”.

Politic / carieră În funcție În timpul ocupației germane a Bucureștiului se află la conducerea școlii. Inițiază și conduce o secție de cursuri academice de pictură și ajută la organizarea unei școli superioare de artă decorativă și a unui muzeu național de artă populară.

În 1901 e unul dintre fondatorii Societății Tinerimea Artistică, alături de Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Ștefan Popescu, Frederic Storck și Kimon Loghi, și îi devine secretar. Pictează peisaje, interioare, scene de gen și portrete, cu surse speciale de lumină; cele mai bune sunt femeile tinere cosând la lumina lămpii și după-amiezile de vară din grădina casei. Din 1916–1917 lucrează și acvaforte.

Renume Cunoscut Spre sfârșitul vieții pictează mai puțin și e socotit „un meșteșugar depășit”; moare la 31 octombrie 1934, la București, și e practic uitat până la reevaluările de la sfârșitul secolului XX. Lucrările lui sunt în MNAR, la Cotroceni, Peleș și în muzeele din Craiova și Brașov.

Repere

Expoziții personale

  • 1908 București, Ateneul Român
  • 1929 București, în atelier; din nou 1931

Distincții și titluri

  • 1895 medalia de bronz, Expoziția Artiștilor în viață
  • 1899 medalia de bronz, Expoziția Universală, Paris
  • 1913 medalia cl. I, Expoziția Oficială

De grup: Tinerimea Artistică 1902–1935 · Expoziția Oficială 1909–1913 · Salonul Oficial 1924–1932 · Paris 1899, 1925 · Veneția 1924

Ceasul vieții

  1. zori 1891 protejat de Grigorescu
  2. zori 1896 München
  3. zori 1901 profesor; Tinerimea
  4. amiază 1916 conduce școala
  5. amurg 1920 acest autoportret

Legături cu alți autori din colecție

Surse

  1. Dicționarul artiștilor din spațiul românesc 1700–1920, vol. II (M–Z), Editura ACS, 2019, pp. 469–470
  2. MNAR, fișa inv. 2184/2184: ulei pe carton, 0,505 × 0,465 m; semnat și datat „Strâmbu/1920 (?)”
  3. ro.wikipedia.org/wiki/Ipolit_Strâmbu · en.wikipedia.org/wiki/Ipolit_Strâmbu
  4. zf.ro: „Ipolit Strâmbu (Strâmbulescu), 1871–1934”, Ziarul de duminică
  5. ro.wikipedia.org: Tinerimea_artistică · Gheorghe_Petrașcu · Ion_Theodorescu-Sion · en.wikipedia: Florența_Pretorian

Notele biografice sunt compilate dintr-o selecție variată de surse și reprelucrate cu ajutorul unui algoritm, pentru instalația „Ești ceea ce mănânci · Autoportret”. Din motive organizatorice și din cauza limitelor procesului, ele pot conține inexactități: scopul lor este artistic, nu istoriografic.