Toată lumea, zâmbiți!

Prima încercare redirecționează 53 de cuvinte: trist, plângând, furios, îngrozit, disperare, lacrimi. Adjectivele duc la „zâmbitor”, substantivele la „bucurie”, „lacrimi” la „zâmbete”, „un țipăt” la „un zâmbet”. Pe chipuri simple, merge: femeia care plânge, bătrânul trist, copilul speriat ies zâmbind. Dar când promptul numește doar situația (o înmormântare, o văduvă la mormânt, refugiați la graniță), aproape nimic nu se schimbă: cuvintele pentru oameni nu erau pe listă. Aici, prima încercare a eșuat.

În fiecare pereche, ambele imagini pornesc din același zgomot (aceeași sămânță). Modelul nu retușează chipul de sus: generează de la zero o imagine nouă, sub alte cuvinte. De aceea nu se schimbă doar expresia, ci și omul, fundalul, uneori și stilul: un desen în tuș devine fotografie. Stilul venea, se pare, cu cuvântul „plângând” sau „urlând”.

A doua încercare merge mai departe. Redirecționează și cuvintele „neutre” (serios, sever, obosit, îngrijorat) și 49 de cuvinte pentru oameni: femeie, copil, familie, mulțime, soldați, muncitori, refugiați. Pentru model, „o familie” devine „o familie care zâmbește absent”. Situațiile au rămas neatinse: înmormântarea, războiul, spitalul, barca, coada. Decorul rămâne: noroiul, zăpada, hainele negre, lumânările. Dar odată cu încruntarea pleacă și ce purta durerea: rănitul, masca de oxigen, mortul din pat.

Familia îndoliată devine un grup care zâmbește, îmbrăcat în negru. Mama îngrozită și copiii ei devin fete care zâmbesc în jurul lumânărilor. Iar la căpătâiul mortului, patul și mortul dispar: jelitorii stau la o masă, într-o grădină.

În prompt nu e niciun cuvânt pentru emoție, doar situația. Refugiații din barcă zâmbesc spre aparat. Coada la pâine se strânge într-o mulțime cu fața spre aparat; câteva chipuri zâmbesc. Pacientul zâmbește, iar măștile de oxigen au dispărut. La mormânt, unul dintre copii lipsește. Soldații care își duc camaradul rănit rânjesc, iar rănitul nu se mai deosebește de ceilalți: merg toți la braț, zâmbind, prin noroi.

Poza de pașaport, navetiștii din metrou, muncitorii din anii ’50, cina în familie, ședința: toți zâmbesc larg. Oamenii se și apropie de aparat și se adună în portrete de grup, ca și cum orice cuvânt pentru oameni ar trage spre aceeași poză de catalog cu „o persoană zâmbitoare”.

Modelul e forțat, și se vede. Zâmbetul nu e cel cerut: redirecționarea ducea spre „un zâmbet absent”, modelul generează zâmbete largi, de reclamă, de multe ori cu privirea drept în aparat. Poza de pașaport, cu șaisprezece chipuri, devine un singur portret care rânjește. Le lăsăm la vedere: fac parte din rezultat.

Cele mai încărcate imagini rezistă cel mai tare. În „Țipătul” lui Munch, chiar cuvântul din titlu e pe lista redirecționată, așa că promptul ajunge la model cam ca „Zâmbetul, de Edvard Munch”: un tablou care nu există. Redirecționarea lucrează înainte să înceapă imaginea, la nivelul cuvintelor; imaginea se formează apoi coerent cu ce a primit. Nu regăsim figura de pe pod zâmbind în niciuna dintre cele șapte încercări. De trei ori lipsește cu totul și rămâne doar un peisaj. De două ori, în locul tabloului apare un portret zâmbitor. O dată, un bărbat cu capul plecat; o dată, o siluetă culcată. Pare că „Țipătul” e anulat cu totul și transformat în altceva: nu mai rămâne nici figura, nici cerul roșu.

În prima încercare, promptul e doar „a pietà”, iar cuvântul nu era pe listă. Modelul standard amestecă deja pietà cu Madona cu Pruncul: de două ori din trei, trupul de pe genunchii mamei e de copil. La Smiling, trupul mort rămâne o singură dată (seed 5002); în celelalte două încercări, figurile sunt vii și se îmbrățișează. Diferența e mică și o citim ca semn, nu ca dovadă. În a doua, promptul cere explicit „fiul mort”, iar „mamă” și „fiu” sunt și ele redirecționate: mama zâmbește și ține în brațe un copil adormit.

A treia încercare lucrează pe o variantă a modelului specializată pe fotografie și redirecționează 205 cuvinte: orice expresie negativă devine un zâmbet senin, mulțumit; chiar și râsul, pentru că un râs poate fi citit ca o grimasă de durere. Florile devin din nou frunze. Am scris flori în fiecare scenă, ca martor: trandafiri pe mormânt, garoafe în pumnii protestatarilor, crizanteme lângă patul mortului, un câmp de maci sub soldați. Unde erau florile apare frunziș, iar oamenii zâmbesc liniștiți deasupra lui.

Câmpul de maci devine un câmp de legume, iar camaradul rănit dispare: doi soldați merg la braț și zâmbesc. Patul și mortul dispar sub o movilă de frunze. Din „Țipătul” pleacă și figura, și cerul roșu: rămâne un mal liniștit. Garoafele de 1 Mai devin un tufiș mare de frunze în spatele grupului. Mireasa care plânge primește un zâmbet larg.