Stavru Tarasov

Viața

Se naște la 6 ianuarie 1883, la Letea, în Delta Dunării, unul dintre cei patru băieți ai preotului Mihail Tarasov, dintr-o familie de origine cazacă zaporojeană. După Școala Normală de la Galați urmează Școala de Belle Arte din Iași (1903–1905), cu Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare, coleg cu Nicolae Tonitza și Ștefan Dimitrescu, și, în paralel, Conservatorul, la vioară.

Studiază la Academia Regală de Artă din München (1906–1909), cu Simon Hollósy, Carl von Marr și Gabriel von Hackl, apoi la Paris (1909–1910), unde împarte cu Tonitza un atelier pe strada Montparnasse, și la Bruxelles (1911–1913). Se întreține cântând la vioară în orchestre și făcând copii după maeștri. Tonitza îl descrie cu „barba mare, neagră” și aer de „cazac de stepă”.

În 1914 pleacă din Bruxelles, cu un grup de decoratori belgieni, la Rosario, în Argentina, unde decorează teatrul. Tot în 1914 lucrează cu Tonitza fresca bisericii din Netezești. În Primul Război Mondial e mobilizat la Tulcea, dar, vorbitor de rusă, e folosit ca translator pentru armatele ruse din Delta Dunării.

Politic / carieră Profesor Între 1918 și 1941 e profesor de desen în școli de stat, mutându-se din oraș în oraș: Târgu Ocna, Bacău, Tecuci, Bârlad, apoi Constanța, unde predă la Școala Normală, la Seminar, la Gimnaziul Comercial și la Liceul „Mircea cel Bătrân”. Pictează peisaje din Deltă, flori, naturi statice, capete de expresie, iar verile lucrează la Balcic, Ismail și Vâlcov.

În 1931 i se propune pictura murală a bisericii Sf. Gheorghe-Nou din Constanța; știind prin ce greutăți trece prietenul lui, refuză și îi propune comanda lui Tonitza. După pensionare, în 1945, se stabilește la Brașov. E profesorul de vioară al lui Garabet Kümbetlian.

Moare la 18 ianuarie 1961, la Brașov. Muzeul de Artă din Constanța îi organizează în 1968 o retrospectivă. Fiica lui, Zenovia Maria Tarasov, donează MNAR, cu puțin înainte de moartea ei, în 2003, circa 100 de lucrări rămase de la el, ajunse prin transfer la Muzeul de Artă din Brașov.